Umbra

si umbra se intoarse, atinsa de-un cuvant, cand timpul se opri. in rasucirea celor patru vanturi porni spre rasarit in sfant legamant. flori i se prindeau de picior in zbor usor ingreuindu-i pasul, si mii de amintiri teseau tot atatea dulci ademeniri; gustase si-nainte soarele in fanul ars cu miros de miez de august, si-acum aluneca pe deasupra apei mai usor ca o minune a celei de-a doua veniri. sub dare lungi de luna se intinse intr-o clipa pe coasta unui deal sa priveasca jocul hesperidelor. pret de-o clipa. cat de usor ar fi putut sa le fure un mar, sa-l ascunda in san, se gandi umbra zambind imbujorata sub luna. ar fi vrut sa intinda o mana sa le mangaie cozile balaie ca spicele grele, impletite cu raze de luna, dar un freamat si un zumzet se nascu in gradina, si picuri de roua se sparsera cu zgomot in urma. fetele tacura, ciulind urechile, privind nedumerite, mirosind urma de vant. se facu liniste. umbra se lipi de zidul unei case de langa fantana. dimineata isi vazu de drum, stingand cu doua degete umezite facliile cerului, carand apa in galeti de lemn, sa adape luna. de dupa deal, inca imbracandu-si straiele, soarele venea fluierand pe poteca, surazand hesperidelor, incurcandu-le numele, ca sa le incurce, sa le tina-n poala la amiaza descurcandu-le parul si sa le dea in dar pasari cantatoare. umbra se desprinse de piatra, scuturandu-se de praf si porni mai departe, inc-atata drum ma desparte de inima care doarme, gandi, dand binete unui vant ce se pornise asa din senin oferindu-i s-o poarte in spate mai degraba spre orasul de la rasarit. intra in oras in amurg violet, lunga, desirata, intr-o invalmasala de umbre, strecurandu-se ca un strain, umbra fara trup, ciudatenie nemaivazuta. catarata-n tei, scutura ploaie de petale in iarba peste crestetul unei copile plangand. umbra o privi lung. lacrimile inecau buburuze in potir de floare. intinse un deget si le facu sa zboare. nu stiu de ce plange, nici de cand, si nici pana cand. nici umbra fetei plangand nu-i raspunse. un geam se deschise ca de vant, putin cat sa-ti strecori o mana, scartaind. am ajuns, facu umbra privind spre cer, agatandu-se de-un fir de paianjen. aleea cu ultimul tei, casa cu singurul acoperis rosu. intra pe fereastra cand luna isi privea chipul pentru-ntaia oara in acea seara in oglinzi de ape, tremurand. daca as avea inima mi-ar iesi din piept, sopti umbra, ducandu-si mana spre pieptul nemiscat. parea adormit, dar avea pielea rece ca un fulg topit pe limba, alba ca o prima zapada. te iubesc, sopti ea sarutandu-i genele, surazand, tremurand la gandul metamorfozei fara chip de intoarcere, nu ca ar mai fi voit sa se-ntoarca vreodata intr-o lume fara el. mii de corzi o prinsera de trupul inlemnit si vantul ingana un cuvant de departe adus in caus de ape prin noaptea de smoala. cazu. scurt, o cadere de-o secunda, o cadere de un veac printre umbre tanguindu-se, umbre dezlegate, amintiri ale unui copil blond, desenand pasari pe ultima fila a caietelor de scoala, in noaptea de smoala, amintirea unui prim sarut ce-avea sa-i lege, nimeni sa nu-i mai dezlege, intr-o iubire dulce ca o floare. te iubesc, sopti umbra inca o data, ultima data, rupandu-se in mii de particule in carnea ce prinsese viata, ca un fir de ata, respirand si tusind trezit ca din somn greu de moarte.
trezeste-te. hei, trezeste-te, auzi ca prin vis in caderea sa fara sfarsit. atinsa de-un cuvant, deschise ochii si lumina ii intra in suflet scurgandu-se-n pamant, zguduind portile nevazute. se dezmetici greu, atat cat sa-si dea seama ca el era langa ea si ea avea din nou degete si umbrele alunecau tacute in urma lor, cum paseau pe drum, si ei suradeau legati sub cer si pe pamant, dincolo de gand si de cuvant.. pana intr-o departare undeva sub soare, cand se oprira intr-un punct sa-si dea un sarut, si umbrele lor se prinsera-n acelasi joc…

(proza, by me)