Teatrul din vremea lui Beaumont si Fletcher
La 31 octombrie 1611 The Maid’s Tragedy, piesa lui Francis Beaumont si John Fletcher a fost data la tipar. Cei doi au scris impreuna, singuri, sau cu alti colaboratori, peste 50 de piese, dominand lumea teatrului englezesc din secolul 17. Piesele lor erau de vreo patru-cinci ori mai mult puse in scena si mai pretuite decat piesele lui Shakespeare. John Fletcher isi gasise de altfel loc intr-un triumvirat al spiritului alaturi de Shakespeare si Ben Jonson, iar cand Shakespeare s-a retras, locul sau la The King’s Men a fost luat de Fletcher.
The Maid’s Tragedy apartine unui grup de piese ale celor doi autori ale caror titluri spun ele unsele totul: The Woman-Hater; Rule a Wife, Have a Wife; A Wife for a Month; Cupid’s Revenge; The Mad Lover; Women Pleased; The Scornful Lady…. Tema sexului si a puterii e privita din toate punctele de vedere comice si tragice, de multe ori in acelasi timp. Misoginia intalneste castitatea, violul si necrofilia, incestul, nimfomania, canibalismul. Apar eunuci, pitici, tirani, pastorite albe ca zapada si vice-versa. Exista case de toleranta, mai multe glume cu iz sexual decat poate cineva sa guste, intrigi tesute ca niste panze de paianjen, in care un Valerio o poate avea pe Evanthe pentru o luna, daca Regele din Napoli il va ucide si o va avea apoi. Piesa a fost apoi transformata de Gilbert si Sullivan in The Mikado, dupa ce au inlaturat scene precum aceea in care Sorano ii spune fericit regelui ca o poate avea pe sora sa:
“Si de-as avea inca o duzina, ar fi toate ale tale; am cateva matusi, toate au fost femei frumoase, mama a murit e adevarat, si cateva verisoare. Care acum cresc, vom vedea in curand…”
Scenele erau si mai picante fiind interpretate de baieti. In acea vreme companiile teatrale erau formate mai ales din membri ai corurilor bisericesti, si era la moda printre aristocrati sa mearga la aceste teatre de noapte, diferite de cele populare ce montau piesele in timpul zilei, pentru a-i urmari pe acesti baieti de cor in rochii adresandu-se altora cu barbi, “e imposibil sa imi faci rau, te doresc asa de mult…”
Istoricii de arta teatrala au diferite teorii ce explica succesul unor astfel de piese. Competitia din divertismentul pieselor ieftine era atat de acerba incat dramaturgii trebuiau sa se intreaca unul pe altul ca sa supravietuiasca. Ei folosesc si satirizeaza, condamna in piese decadenta de la curtea lui James I, politicile dubioase si gusturile sexuale ale curtenilor. Piesele veneau de asemenea cu propria lor cenzura morala. Astfel, cand personajul principal din “The Insatiate Countess” ajunge la esafod, Ducele “indreapta” gustul promiscuu a 5 acte cu urmatoarele versuri moralizatoare:
None here, I hope, can tax us of injustice.
She died deservedly, and may like fate
Attend all women so insatiate.
["Nimeni nu ne poate acuza de injustitie.
A murit pe drept, si vor avea aceeasi soarta
Femeile ce sunt la fel de nesatule"]
Puritanii vremii n-au prea inghitit astfel de piese de teatru. Mai tarziu, criticii victorieni au conchis: ‘mai multa bestialitate, murdarie elaborata si obscenitate nu se mai gasesc nicaieri altundeva in literatura’.
Lasă un Răspuns